Mihai Eminescu, 137 de ani de la trecerea în nemurire a poetului national !

​                 La 137 de ani de când inima lui Mihai Eminescu a încetat să mai bată în sanatoriul doctorului Șuțu din București, cultura română se află, ca în fiecare mijloc de cireșar, în fața aceleiași oglinzi. Însă, dacă vrem ca această comemorare să nu fie doar un exercițiu de retorică goală sau o bifă într-un calendar cultural, trebuie să facem un gest de curaj intellectual : să-l privim pe Eminescu.

​                 Ce înseamnă Eminescu ? Înseamnă smulgerea poetului național din fișele de lectură sterile, din clasificările școlare rigide care l-au transformat, de-a lungul deceniilor, dintr-un om viu, mistuit de idei și pasiuni, într-o statuie de marmură rece, înconjurată de formule matematice de tipul : „perioada de creație”, „surse de inspirație”, „teme și motive”.

Omul dincolo de mitul „bunicului blând” :

​                 Manualele ni l-au predat adesea pe Eminescu ca pe un geniu izolat, un romantic incurabil și melancolic care privea nostalgic spre stele. Aceasta este doar o jumătate de adevăr, cea mai comodă.

​                 Eminescu este, în realitate, spiritul polemic absolut. A fost jurnalistul politic necruțător de la „Timpul”, omul care cunoștea economia de piață, sociologia vremii sale și care radiografia societatea românească cu o precizie chirurgicală care speria elitele politice. Nu era un visător desprins de lume, ci un observator (profund ancorat) al ei. Articolele sale politice, de o actualitate izbitoare și astăzi, nu pot fi prinse în tabele sinoptice; ele pulsează de o furie sacră pentru adevăr și pentru destinul acestui popor.

Reconfigurarea absolutului, limba ca patrie :

​                 Se spune adesea că Eminescu a creat limba română modernă. Dincolo de clișeu, adevărul este că el a testat limitele de plasticitate ale limbii noastre. În poezia sa, cuvintele nu doar comunică, ci creează realități fizice și metafizice.

​                 Dacă încercăm să-l structuralizăm în „curente literare” (romantic pur, influențe clasice, ecouri schopenhaueriene), pierdem esențialul. Eminescu nu a aplicat rețete filosofice. El a trăit filosofia. Pesimismul său nu era o poză de salon, ci durerea lucidă a omului care a înțeles imperfecțiunea lumii și efemeriateea existenței. Luceafărul nu este doar o alegorie a geniului, ci drama izolării absolute la care te condamnă cunoașterea.

​De ce avem nevoie de el, dincolo de statistici?!

​                 Astăzi, într-o epocă a algoritmilor, a vitezei și a culturii fragmentate, Eminescu riscă să devină un simplu hashtag cultural pe 15 iunie. Tocmai de aceea, exercițiul de a-l citi liber, fără grilele gata mestecate ale criticii literare de manual, este vital.

​                 Eminescu fără tabel este cel pe care îl descoperi singur, deschizând volumul de „Poesii” la întâmplare într-o seară liniștită. Este cel care îți vorbește despre dragoste nu prin definiții, ci prin fiorul din „Floare albastră”; este cel care îți trezește conștiința istorică prin tablourile grandioase din „Scrisoarea III”.

​„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar.” — Mihai Eminescu

​                 La 137 de ani de la plecarea sa, nemurirea lui Eminescu nu stă în numărul de pagini scrise despre el, nici în monumentele ridicate în piețe publice. Nemurirea lui reală pulsează în fiecare text în care un român își găsește cuvintele mari pentru stările mici, în fiecare clipă în care limba română își dovedește, prin el, noblețea.

​                 Să-l coborâm, așadar, de pe soclu și din tabele, pentru a-l primi acolo unde i-a fost mereu locul : în mintea și în sensibilitatea noastră liberă.