130 de ani de la intrarea în nemurire a Poetului
În data de 15 iunie 1889 a încetat din viață, la doar 39 de ani, Mihai Eminescu, cel care este considerat de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Decesul s-a produs în Casa de sănătate a medicului Șuțu din București, Eminescu fiind înmormântat apoi la Cimitirul Bellu.
La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: ,,Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienați, de o embolie. Luceafărul poeziei românești, poetul nepereche…”.
Ziarul “Românul” anunța ziua următoare la știri: “Eminescu nu mai este“
George Călinescu, despre moartea poetului: “Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”
Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor”.
După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu.
Patru elevi ai Școlii Normale de Institutori au purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul “În Nirvana“.

În anul 2014, poetul vâlcean Ion Țoanță scria următoarele versuri dedicate geniului creativ al Luceafărului:
DOR DE EMINESCU
Poetul trece trist, noapte de noapte,
Bătând poteca dinspre viaţă către moarte,
Opreşte rar pe prispa arsă de tăciune,
Privind, atent, la steaua care tot apune.
El a-ncetat demult să mai iubească
Fecioara născută din pleava pământească,
Ea-şi plânge, prin cotloane părăsite, soarta,
Căci El se-nalţă viu şi ea rămâne moartă.
Poetul tace trist, ne lasă carte,
Poeme – lacrimi spre eternitate..