Dragobetele, sărăbătoarea dragostei

  • În fiecare an pe 24 februarie românii de pretutindeni sărbătoresc Dragobetele.

Ziua lui Dragobete, zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii are origini străvechi. Dragobete este un personaj preluat de la vechii daci şi transformat ulterior într-un protector al tinerilor şi patron al iubirii. Urmând firul anumitor legende populare, se pare că Dragobete nu era nimeni altul decât fiul babei Dochia, un flăcău extrem de chipeş şi iubăreţ, care seducea femeile ce îi ieşeau în cale. Dragobete a rămas însă până în ziua de astăzi ca simbolul suprem al dragostei autohtone.

Dragobetele este sărbătorit în special în sudul României, în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, dar şi pe 28 februarie, 1, 3 şi 25 martie (în preajma Zilelor Babei Dochia şi a echinocţiului de primăvară). Denumirea se pare că provine din denumirea iniţială în slava veche a sărbătorii creştine a Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare numită în spaţiul slav Glavo-Obretenia.

Numele slav a început să fie adaptat limbii române, până când, probabil şi sub influenţa principalelor caracteristici ale sărbătorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales în sudul şi sud-vestul României, denumirea Dragobete.

Dragobetele sărută fetele

În jurul focurilor aprinse pe dealuri, fetele şi băieţii discutau vrute şi nevrute, însă, cel mai adesea, se spuneau glume (jâtii) cu substrat erotic sau se făceau hore.

Fetele, cum simţeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat, în sudul României această goană fiind numită „zburătorit”. Conform obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci fata se lăsa prinsă şi avea loc o îmbrăţişare, urmată de o sărutare mai lungă în văzul tuturor.

Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludică a celor doi, cel puţin pentru un an de zile; de multe ori, astfel de logodne în joacă prefaţau logodnele şi căsătoriile adevărate.

Păsările – mesageri ai zeilor

Originea acestei sărbători ar fi în ciclurile naturii, mai ales în lumea păsărilor, aceste vieţuitoare fiind socotite de către strămoşii noştri cele mai apropiate de universul socio-uman. În acest context, nu e deloc o întâmplare faptul că pasărea era considerată una dintre cele mai vechi divinităţi ale naturii şi dragostei.

Românii numeau sărbătoarea Dragobetelui şi Logodiciul Păsărilor; se spunea că acum acestea se împerechează şi îşi fac cuib, de la păsări obiceiul fiind preluat şi de către oameni.

Sursa: “Timpul Sacru. Sărbătorile de altădată” de Marcel Lutic

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: