102 ani de la nașterea Arhimandritului Iustin Pârvu

Părintele Iustin s-a născut, conform Registrului Matricol al Mănăstirii Secu, la 10 februarie 1919, de ziua Sfântului Mare Mucenic Haralambie, în satul Poiana Largului (Petru Vodă), comuna Călugăreni (acum Poiana Teiului), judeţul Neamţ, în familia unor români ortodocşi foarte evlavioşi, şi a fost botezat cu numele Iosif.

În 1936, pe când avea 17 ani, intră frate în Mănăstirea Durău. După doi ani, în 1939, se înscrie la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti. În anul 1940 va avea loc tunderea sa în monahism (ritual de introducere în cadrul monahismului), iar la doar un an distanţă, hirotonia întru preot. A primit hirotonia la vârsta de 22 de ani.

În vara anului 1941 este incorporat ca preot în Batalionul 18 Vânători de Munte. Este trimis pe frontul de Est, ajungând la Odesa și în Crimeea. În aprilie 1944, unitatea militară din care făcea parte se stabilește în localitatea nemțeană Vânători, aproape de locul natal. Aici slujește, mărturisește și cuminecă pe soldații care țineau linia frontului împotriva ofensivei sovietice care părea de neoprit.

Parintele Iustin la instructia militara, 1942

În 1945, încearcă să-și continue școala teologică la Râmnicu Vâlcea. Urmează anul V, dar în 1946 este transferat la Seminarul Teologic din Roman. Ca elev în clasa a VIII-a din Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe” din Roman, a fost arestat la 15 mai 1948, sub suspiciunea de apartenență la organizația „Frățiile de Cruce” din Roman, formată din 40 elevi de la Seminarul Teologic și alte licee romașcane.

Părintele Iustin Pârvu – Mărturisitor în temnițele comuniste

Potrivit documentelor de arhivă, cazul legionarilor de la Roman a fost supradimensionat de către Siguranța comunistă, ca o adevărată conspirație menită să participe decisiv la răsturnarea regimului comunist.

Numai simplele relații pe care părintele Iustin Pârvu le avea cu fostul membru FDC din vremea guvernării legionare, fostul seminarist și student Dumitru Bârjoveanu, pentru Siguranță însemnau reactivarea organizației FDC-Roman. La o astfel de secvență se adăugau delațiuni relative la ascunderea unei biblioteci legionare în spațiul Seminarului „Sfântul Gheorghe” care, de altfel, nici nu a fost găsită la percheziție, și ținerea unor ședințe de cuib, în fond fiind vorba de întâlnirile colegiale în care părintele Iustin, elev în ultima clasă, era recunoscut cu o autoritate duhovnicească.

Scenariul Siguranței comuniste era construit și prin contribuția unui agent provocator care, încă de la sfârșitul anului 1947, încercase implicarea celor vizați într-o reorganizare a fostei organizații FDC din perioada antonesciană. Astfel, pentru Siguranța comunistă toate acestea reprezentau activitate legionară, așa cum se suspecta și în cazul altor școli romașcane, precum liceele „Roman-Vodă”, Industrial, Agricol sau Comercial.

Prin Sentința nr. 307 din 14 martie 1949 a Tribunalului Militar Iași, în deplasare la Suceava, părintele Iustin a fost condamnat la 12 ani muncă silnică pentru delictul de „uneltire contra ordinii sociale”. A cunoscut penitenciarele de la Suceava (1948), Aiud (august 1949, iulie 1955 și martie 1959), Gherla (martie 1954) și Jilava, dar și coloniile de muncă de la Baia Sprie (septembrie 1950) și Cavnic (ianuarie 1953).

În urma Ordinului MAI nr. 10.041/1959, a primit o detenție administrativă de 36 luni în lagăr de muncă, trecând prin Culmea (1959) și Periprava (octombrie 1959). Detenția administrativă a fost prelungită cu alte 36 luni prin Ordinul MAI nr. 10097 din 9 ianuarie 1961.

A fost eliberat la 6 mai 1964. Nu i s-a permis să se întoarcă în mănăstire. După detenție, s-a angajat ca muncitor. Cu mari greutăți, a reușit să intre în obștea Mănăstirii Bistrița, apoi în cea de la Secu. După 1990, a construit Mănăstirea Petru Vodă în ținutul natal.

“Noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România”

Noaptea dintre 14 şi 15 mai a anului 1948 a fost „noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România”. Descrierea aparţine părintelui Iustin Pârvu, cel care, în acea cumplită noapte, a fost arestat sub acuzaţia că face parte din organizaţii subversive. Condamnat la 12 ani de temniţă grea, părintele Iustin a fost încarcerat la Suceva, apoi la Aiud şi Gherla şi a prestat muncă obligatorie la Baia Sprie şi Cavnic, apoi la Periprava şi Culmea.

La expirarea termenului de detenţie, pentru că nu a vrut să se lepede de dreapta credinţă, părintele a mai primit un spor de pedeapsă de patru ani. „Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-au aliniat pe toţi şi ne-au întrebat care dintre noi mai crede în Dumnezeu. Am păşit în faţă şi am mai căpătat un spor de pedeapsă“, mărturisea părintele.

Despre momentul arestării, urmat de cele zece zile de coşmar petrecute în podul Securităţii şi apoi de anchetele susţinute de “haidamaci specializaţi în bătăi şi torturi crunte”, aflăm din evocările pline de dramatism ale părintelui Iustin.

“Slujeam împreună cu alţi doi părinţi, unul de la Secu şi unul de la Mănăstirea Neamţ. Unul era Valerian Blaga, Dumnezeu să-l ierte. (…) Dar între timp se făcuse seară, se înnoptase, aveam camera noastră acolo, eu cu Valerian. Şi numai ce auzim zgomot puternic la uşă. Dar când au bătut la uşă au şi intrat. Cum? Dumnezeu ştie. M-am ridicat. «Hai, echiparea!». Mi-am dat seama pe loc că nu e lucru curat aicea. Zic:  «Să-mi iau haina!». «Nu, nu, că vii înapoi! Nu-i nevoie, mergi aşa!». Am plecat aşa cum eram îmbrăcat. Dragii mei, au început ei să caute, s-au învârtit, s-au uitat ei. (…) Ieşim de acolo în curte. Ce era la poartă? Cursa aceea mare şi frumoasă, cu geamuri negre! Era staţionată. Când se deschide uşa, acolo era plin de oameni. Avocatul cutare, părintele cutare… Mă uit în dreapta, în stânga, numai oameni unul şi unul. «Ei, dacă sunteţi aicea, atunci e bine, n-o să fie mare lucru… Hai să mergem!» Şi unde ne-a dus? Nu ştiam. Dar ne-a învârtit o oră şi jumătate în jurul oraşului, ca să ne dea impresia că suntem duşi la capătul lumii. Nu se vedea nimic în afară, iar o oră şi jumătate părea atunci, în acele condiţii, un timp imens…”

“(…) La un moment dat opreşte maşina, huruit puternic, frînă… Unde intrăm? La „securitatea” din Roman, acolo, la cazarmă. Ne ia în primire, pe cîte unul… Hai!… Ne duc la un etaj, într-un pod, plin era podul, plin. Un dulău, aşa… La fiecare doi inşi, un dulău. Intru acolo şi eu: Faţa la pămînt!, ne strigă. Dulăul mă ia în primire. „Nu mişti de aici, banditule!”… Atunci am luat şi eu contact cu acest termen, de bandit, şi asta m-a urmat şaisprezece, şaptesprezece ani. N-am mai avut alt nume, decît acela de „bandit al poporului.”

“În podul Securităţii, cu faţa în jos, am stat zece zile, într-un întuneric înfricoşător, străpuns de lumina palidă a unei lumânări şi de înjurăturile spurcate ale haidamacilor care ne păzeau, atunci când li se părea că schiţăm vreo mişcare. Căci nu e uşor să stai ca un răstignit, zile şi nopţi în şir, cu faţa în jos, să nu poţi face cea mai neînsemnată şi inofensivă mişcare. Ţin minte că timpul detenţiei în pod a fost un timp de coşmar, de suferinţă şi deznădejde, un timp care mi s-a părut cât veşnicia, căci am trăit senzaţia că nu va mai lua sfârşit.”

“După zece zile de penitenţă încordată, securiştii au început să-şi dea arama pe faţă, respectiv să ne ancheteze. Unul câte unul eram coborâţi din pod şi duşi în nişte camere unde ni s-au pus tot felul de întrebări, când insinuante, când provocatoare, când mieroase, când ameninţătoare. Anchetatorii, oameni cu experienţă în chinuirea semenilor, se dădeau la tot felul de mârşăvenii, fără teama că vor fi traşi la răspundere sau că încalcă cele mai elementare reguli ale respectului faţă de om.”

“Dacă te încăpăţânai în muţenie sau căutai să-ţi demonstrezi nevinovăţia, erai imediat dat pe mâna haidamacilor specializaţi în bătăi şi torturi crunte. Aceştia aveau o adevărată plăcere să te chinuie, să te supună la cele mai cumplite suplicii fizice, până îţi pierdeai cunoştinţa. Când constatau că nu mai eşti în simţiri, începeau să toarne găleţi cu apă pe tine până îţi reveneai, după care te luau din nou în primire cu o furie sporită.”

Surse:

  • Pr. Nicolae Cătălin Luchian, Adrian Nicolae Petcu, Clerici şi mireni mărturisitori din Arhiepiscopia Iaşilor, în închisorile comuniste (1945-1964)
  • Pr. Justin Pârvu – Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2005
  • Pătimirile unui monah – fragment dintr-un interviu acordat, în 1991, de părintele Iustin Pârvu pentru revista “Credinţa neamului”- Mănăstirea Bistriţa, judeţul Neamţ

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat:

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close