Barajul Bicaz, colosul de la poalele Ceahlăului – 60 de ani de istorie

  • De 60 de ani ține piept apelor și este o perlă a hidroenergeticii românești, care a bătut mai multe recorduri naționale și europene.
  • Barajul nu a fost construit doar cu ciment, ci a adunat sudoare, lacrimi și vieți omenești de-a lungul celor 10 ani cât a durat ridicarea lui.
  • Centrala care folosește apa înmagazinată a intrat într-un program de modernizare și prin capabilitățile pe care le va dezvolta, va deveni una din cele mai performante hidrocentrale din lume.

S-a spus de multe ori că Bicazul a fost “Școala hidroenergeticii românești”. A fost, cu siguranță, realizarea inginerească de cea mai mare anvergură de până atunci din România. A fost locul unde s-a dat dovadă de hotărâre și responsabilitate.

A vorbi după 60 de ani despre epopeea Bicazului nu se poate face decât cu admirație și respect față de cei care au gândit, au cutezat și au împlinit.

La 26 octombrie 1950, plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român dezbate și aprobă planul de electrificare a țării pe 10 ani. Pe 15 noiembrie în același an se dă publicității hotărârea Consiliului de Miniștri numărul 1182 cu privire la construirea centralei hidroelectrice de la Bicaz.

Astfel decizia politică era luată: se va construi la Bicaz un baraj alături de o hidrocentrală care va purta numele liderului comunist Vladimir Ilici Lenin.

Au trecut prin șantierele Bistriței mii de oameni, unii care fluturau carnetul roșu și lozinci stahanoviste, promovați elogios în ziarele vremii, activiști de partid, lideri de sindicat, dar și deținuți politici puși să zgârie cu târnăcopul stânca. Au venit, sub numele de brigadieri, să-și caute un loc de muncă plătit numai cu casă și masă, tineri necalificați din toată țara, mânați de sărăcia de după război și de speranța unei vieți mai bune.

Aici au muncit mii de deţinuţi, majoritatea lor, în primii ani de şantier. Au fost deţinuţi politici cu înaltă pregătire de specialitate.

Au fost acolo geologi, proiectanți, mineri, constructori mecanici și electricieni, ingineri cu experiență care și-au luat diplomele în școli de renume din lume, tineri care abia descifrau alfabetul tehnicii, dar și artiști care au descoperit poezia și culoarea în praful și sudoarea șantierului. Cine nu s-a adaptat a plecat. Mulți au rămas și viața șantierului a devenit viața lor personală, casa și familia.

Șantierul

Amploarea fără precedent a lucrărilor ce trebuiau realizate a impus executarea a peste 3.000.000 m³ de săpături, dintre care aproximativ 1,5 milioane m³ în stîncă și aproximativ 700.000 m³ în subteran. Pe șantierele complexului hidroenergetic s-au turnat 2,3 milioane m³ de beton și beton armat și s-au montat 11.000 tone de echipament electromecanic.

Un obiectiv important a fost fabrica de ciment construită în partea vestică a Bicazului, în perioada 1951-1955, pentru a livra cu minimum de cheltuieli toate sorturile de ciment de care aveau nevoie șantierele hidrocentralei.

O serie de așezări precum Cârnu, Secu, Izvoru Alb, Potoci, Rugineți, Buhalnița, Grozăvești, Chirițeni, Hangu și Ceahlău urmau să fie strămutate, uneori cu tot cu biserica și cimitir. Copacii au fost tăiați și construcțiile demolate în vederea eliberării bazinului viitorului lac de acumulare, unele dintre ele fiind reconstruite pe amplasamente noi, așa cum a fost cazul fostei mănăstiri Buhalnița.

Cei care au fost obligați să se mute din calea apelor au primit despăgubiri modice, care nu acopereau costul gospodăriilor pierdute.

Se făceau ședințe la care venea câte jumătate din Guvern să-i convingă să se mute. Veneau câte șase sate cu 12.000 de oameni. Nu puteți opri Bistrița – spuneau și refuzau să plece. Atunci Mitropolitul Moldovei a dat ordin să plece mai întâi bisericile. Și au plecat în lume, pe jos, întâi bisericile și, după ele, obștile. Numai credința i-a clintit pe răzeși. Nu voiau pământ în Bărăgan, nu voiau nici la Vaslui, nici la Huși, ziceau că acolo e apa coclită – murim fără munți – și care puteau au urcat satele sus deasupra apelor sunt amintirile de peste ani ale profesorului ing. Alexandru Diacon.

În total a fost necesară mutarea a 2291 de gospodării cu un număr de 18.760 de locuitori din 20 de sate.

A rămas totuși o biserică, cea de la Hangu, ale cărei ruine se văd și acum când apa e scăzută. Inițial, s-a dorit dărâmarea bisericii, drept pentru care a fost dinamitată pentru a fi aruncată în aer. De două ori au încercat demolarea, dar biserica a rămas în picioare, fiind construită în anii ’30 cu beton armat cu șine de cale ferată, ceea ce a făcut-o aproape imposibil de dărâmat.

Barajul

Apele Bistriței au fost stăvilite printr-un baraj de greutate din beton, cu înălțime constructivă de 127 m, o lungime la coronament de 435 m, lățimea maximă la bază fiind de 119 m, iar la coronament de 12 m.

Cu asemenea dimensiuni impresionante, pentru care a fost necesară punerea în operă au 1.650.000 m³ de beton și beton armat, barajul Izvoru Muntelui a fost, în momentul finalizării, cel mai mare baraj din țară și al patrulea baraj de greutate ca înălțime din Europa, ocupând, în continuare, poziția întâi între barajele de greutate de pe râurile interioare ale României, fiind depășit de Porțile de Fier I.

Barajul ce leagă muntele Gicovanu cu Obcina Horstei este format din 30 de ploturi separate prin rosturi etanșate amonte cu pene de beton armat și tole de cupru. Corpul acestuia este străbătut de kilometri de galerii, puțuri de aerisire, nișe de vizitare, iar încăperi special amenajate adăpostesc instalații de acționare și comandă, echipamente de urmărire, monitorizare seismică și comportare a fiecărui element.

Pentru turnarea betonului s-au folosit trei macarale funicular de câte 20 de tone capacitate, produse de firma Adolf Bleichert din Leipzig, care puteau acoperi întreaga ampriză a barajului, ritmul de betonare atingând 654.000 m³ de beton în 1959.

La 30 iunie 1957, apele Bistriței vor fi deviate din albia lor ancestrală, fiind, astfel, posibilă realizare lucrărilor de excavații și betonare în zona centrală. Pentru reducerea la minim a tasărilor fundației barajului, s-a executat o tratarea a rocii prin injectare cu emulsie de ciment pe toată suprafața de fundație până la adâncimea de 15 m.

După terminarea betonării blocurilor din zona centrală până la o cota superioară apelor Bistriței, în august 1959 s-a deschis front de betonare pe toată secțiunea barajului.

Data de 1 iulie 1960 rămâne un punct de referință în construcția complexului hidroenergetic de lângă Bicaz, deoarece acesta a fost momentul în care a început acumularea în lac, într-o zonă în care, anterior, au fost dezafectate mai multe localități de pe valea Bistriței situate în amonte de baraj.

1 iulie 1960, momentul de referință

Lacul de acumulare de la Izvorul Muntelui s-a “născut” oficial la 1 iulie 1960 odată cu închiderea ultimei porţi a barajului în prezenţa lui Dimitrie Leonida.

“În ziua de 1 iulie constructorii barajului – și alături de ei sutele de constructori și oameni ai muncii de pe complexul nostru de lucrări care s-au deplasat la baraj – au trăit emoția unui mare eveniment ÎNCHIDEREA APELOR BISTRIȚEI.

Momentul petrecut la orele 19:21 când porțile grele ale vanelor de închidere au găzduit apele Bistriței a fost primit cu aplauze și urale de toți cei prezenți la această sărbătoare. Închiderea apelor Bistriței constituie o etapă nouă și importantă în construcție hidrocentralei. De la întâi iulie s-a născut pe aceste meleaguri un nou lac, lacul de acumulare al hidrocentralei. Acest lac artificial care se întinde pe 3220 hectare va avea peste un miliard două sute de milioane de mc de apă.

“Din ziua de 1 iulie, umplerea lacului a început și câteva zile în șir mulți constructori și de la alte șantiere au continuat să vină la baraj, să privească creșterea apei. Este în aceasta nu numai o simplă curiozitate, ci bucuria și mândria de a vedea natura supusă de mâinile oamenilor.”

“Închiderea apelor Bistriței a durat câteva secunde. La indicațiile conducerii șantierului după ce cu mult eroism și curaj scafandrii din echipa lui Partenie Bîțenco au curățat locul peste care aveau să cadă vanele de închidere, sudorii au tăiat cablele sistemului hidraulic de coborâre și vanele au închis golirile de fund ale barajului.

Dar ceea ce s-a petrecut în câteva secunde constituie încununarea eforturilor și succeselor obținute an de an, lună de lună. În cinstea celui de-al III-lea Congres al Partidului, constructorii și-a luat angajamentul să închidă apele Bistriței la 1 iulie. Acest angajament a fost respectat.

Realizarea proiectului nu a fost lipsit de evenimente: de la restricţia generalizată de introducere a băuturilor alcoolice în zonă vreme de doi ani sau groaznica explozie a unei pungi de gaze în tunel (soldată cu aproximativ 30 de morţi), până la inundarea centralei ce poartă numele lui Dimitrie Leonida.

În luna octombrie a aceluiaşi an (01.10.1960), primul hidroagregat de 27,5 MW începea să producă energie electrică. Lucrarea finală avea să depăşească cu mult proiectul iniţial imaginat de Dimitrie Leonida cu mai bine de 50 de ani înainte, făcând posibilă electrificarea întregii zone Bicaz.

Centrala hidroelectrică Stejaru va fi retehnologizată până în mai 2021

Hidroelectrica a finalizat procesul de retehnologizare a hidroagregatului (HA) nr. 6 de la CHE Dimitrie Leonida (Stejaru). Având la acest moment o putere instalată de 60,14 MVA si o putere maximă disponibilă la cupla turbinei de 55 048,8 kW (55,05 MW), grup generator complet retehnologizat este primul predat pentru operarea comercială din cele șase hidroagregate de la Stejaru. HA6 intră, odată cu finalizarea lucrărilor, într-un nou ciclu de viată, beneficiind totodată, de o creștere a puterii de la 50 la 55 MW.

Probele efectuate certifică faptul că agregatul funcționează la parametrii proiectați, însă probe de performanță vor continua pe parcursul întreg anului 2020, în paralel cu exploatarea comercială.

Costul total de realizare a lucrărilor la cheie este de cca. 75 milioane de Euro.

SURSA:Bicaz: barajul, hidrocentrala, energiaAutori: Iulian Bălăunțescu, Carmen Cărăușu
FOTO COPERTĂ: Alex Pers

6 comentarii la „Barajul Bicaz, colosul de la poalele Ceahlăului – 60 de ani de istorie

  • 2 iulie 2020 la 8:03 AM
    Permalink

    Felicitari pentru articol. Ati pierdut cateva ghilimele pe drum, dar pot a apreciez ca v-a placut ce-am scris in album.

    Carmen Carausu

    Răspunde
  • 1 iulie 2020 la 2:42 PM
    Permalink

    Minunat scris si foarte bine documentat; felicitări!

    Răspunde
  • 1 iulie 2020 la 8:08 AM
    Permalink

    Felicitări pentru articol și pentru munca de documentare! E o plăcere să citești așa ceva, te rupe puțin de lumea nebună care ne face zilele.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat:

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close